Suzana Fântânariu-Baia a văzut lumina zilei la 15 septembrie 1947 în localitatea Baia județul Suceava. Absolventă a Institutului de Arte Plastice “Ioan Andreescu” Cluj-Napoca, vine la Timișoara în 1986. Peste 60 de expoziții personale, alte câteva zeci de prezențe în bienale și trienale pe întreg mapamondul, zecii de premii și titluri onorifice, sunt recunoașteri oficiale ale muncii depuse de artista Suzana Fântânariu.

Proiectul „’89 din uşă”, ni s-a confesat Suzana Fântânariu, a fost gândit cu ceva timp în urmă. Propunerea pentru înfăptuirea acestui proiect a fost în asentimentul meu, acela de a trece dincolo de zidurile Muzeului, spre zidurile Memorialului. A fost o provocare de ordin artistic, etic, moral-civic.Clădirea fostei cazarme, necesitând reparaţii, păstrând însă configuraţia arhitectonică initial, a suportat acţiunea de dizlocare a uşilor şi ferestrelor. Am primit un spaţiu-atelier în incinta Memorialului şi cele 13 uşi-ready made, simple sau duble, grosiere, unele cu gratii, uniforme, banale, vopsite în alb, gri, roşu, lipsite de atracţie estetică. Concentrarea mea asupra acestui proiect a fost maximă, continuă şi efervescentă ca o ardere. Trebuia să găsesc o cale de ieşire la propriu şi la figurat. Sunt, oare, nişte „Uşi interzise”? întrebam, parafrazând titlul cărţii lui Gabriel Liiceanu, Uşa interzisă. Uşile-ready made scoase din context şi transferarea lor prin reconversie artistică într-o instalaţie-ambientală de sine stătătoare era miza propusă dincolo de faptul că ele purtau o cicatrice dureroasă lăsată de un sistem nedorit. Trebuiau să fie replici ale trăirii momentului revoluţionar.

Uşile-ready made din fosta cazarmă mi-au dat posibilitatea de „a instala în modul cel mai divers” provocările legate de o temă atât de sensibil-umană, care poate marca destinul unui întreg popor. Monumentala instalaţie „’89 din Uşă” este rezultatul unor eforturi de explorare a dimensiunii comemorative a evenimentului trăit, evaluat artistic prin încercarea de reconstituire cu ajutorul limbajului plastic a celui mai important mesaj: libertatea. O renaştere!

Am recurs, din punct de vedere artistic, pentru înfăptuirea acestui nobil proiect, la experiment, folosindu-mă de limbajul vizual contemporan. Experimentul şi sacralizarea sunt termeni dificil de corelat, de intersectat, pentru că sunt direcţii diferite. Experimentul este o concentrare spre cognitiv, având o conotaţie prospective, iar sacralizarea, orientarea spre sacru este înţeleasă ca retrospecţie. Atât experimentul, cât şi sacralizarea au pus bazele civilizaţiei europene. În cultura postbelică românească, reevaluarea sacrului este, de fapt, datorată unor tensiuni politico-sociale conjuncturale. Sacrul şi modernul sunt doi termeni care se întrepătrund, în cele din urmă, într-o experienţă sacră specifică conceptului de modernitate, determinând, de regulă, schimbarea.

Am folosit în acest proiect un sistem de interpretare a limbajului plastic, dovedind că operele de artă nu sunt simple simboluri, ci obiecte necesare vieţii sociale. Desfăşurarea discursului sacru în spaţiul public: muzeul şi galeria de artă fiind necesară, iar arta conotativ-sacră răspunde, extinzându-se în spaţiul social (Capela pictată din incinta Memorialului). Artistul simte nevoia să iasă din atelier către public, implicându-se mai mult în viaţa socială. Bipolaritatea sacru- profan creează un punct de perceptive dilematic, căci la antipodul sacrului se află substanţa materială derizorie, profană, săracă, pe care o folosesc în construcţia ambientală. Caracterul ritualic al acestui asamblaj este susţinut, în bună parte, de desenele rudimentare, ce se prezintă ca o crustă a pământurilor secetoase, aride. Epopeea a început sângeroasă şi atavică. Se realizează, astfel, un nou raport de percepţie estetică, produsul artistic găsindu-şi un loc nou în societate. Se mută accentul de pe „contemplare” pe „utilizare”, încât opera se schimbă, şi ea, de la „stabilitate” la „mobilitate”. Opera este deci vie, dinamică. Interpretul de altă dată al operei devine co-autor sau co-producător. În plus, „opera deschisă” reinstaurează timpul şi, implicit, spatial, ceea ce conferă artelor plastice noi posibilităţi de interpretare şi manifestare.

Am considerat că acest proiect este darul meu către Memorialul Revoluţiei, acest gest civic conturând profilul unui artist responsabil de rolul său în societate, în speranţa că va trezi conştiinţe. şi că „uşile”, deschise, vor fi purtătoare de semne şi în-semne ale Revoluţiei din Timişoara, ale Memorialului Revoluţiei, ale revoluţionarilor, ale eroilor, ale martirilor de aici şi din toată ţara. Este vorba de conservarea istoriei recente, o istorie vizuală. Cele 13 uşi simple sau duble aparţin Memorialului Revoluţiei, considerând că locul lor este cel din spaţiul public din România sau din altă parte.