Mă aflu în categoria de artiști, și îl citez aici pe Ionuț Cioană, „care sunt destul de naivi, dacă nu chiar destul de tâmpiți, încât să creadă într-un ideal și să lucreze din convingere. Pentru el, idealul ăsta înseamnă implicit, datorită naturii muncii sale, o vulnerabilitate profesională aproape programatică" (De la demnitate nobilă, la cea mai grea dezamăgire, Scena 9, 18 martie, 2017). Atitudinea de care vorbea Ionuț Cioană (1980–2020) nu vine însă fără o serie de limitări, determinate la rândul lor de realitățile economice specifice timpului și spațiului economic/social/cultural în care trăim și (ne străduim să) funcționăm.

Mă (re)găsesc undeva între propria biografie și datele biografice ale spațiului cultural în care îmi desfășor activitatea. Mă preocupă în mod special deslușirea pasajelor încâlcite ale istoriei recente sau curente ale acestui spațiu, pasaje care se derulează episodic (în mintea mea), fără oprire.

Deși pornită din mediul sculpturii, disciplina studiată la facultate și master, practica mea curentă este scăpată din limitările mediilor tradiționale și mai mult, produce gesturi departe de a fi clare sau concluzive, luând adesea forma unor exerciții documentate, repetiții, fără pretenția de a se constitui în opere finite. Negocierea relației cu și poziționarea față de mediul sau mediile și producția artistice este forțată și de o metodă de lucru care implică, aproape exclusiv, parteneriate cu alți practicieni din varii domenii artistice (actori, performeri, muzicieni, designeri, etc.) - colaborări ce pun în discuție rolul autorului într-un dialog în cadrul căruia abordarea subiectului (ce este de cele mai multe ori provocat de mine) este negociată între interlocutori.

Pe 25 octombrie, timp de două ore, voi încerca să vorbesc întrucâtva, deslușit, despre terenul sau teritoriul pe care îl ocupă munca mea și despre spațiul cultural și istoric, politic, din care provine și în care locuiește, spațiu care, pe măsură ce se schimbă, o semnifică și resemnifică.

Pe de altă parte, voi încerca să justific un proces de lucru în care celălalt (the other) devine PROXY și este mandatat să efectueze pașii pe care, îmi este tot mai clar și deslușit, nu îi pot face, pe un teren pe care nu îl pot parcurge, singur, fără însoțitor.

Cu recunoștință unui grup de colaboratori minunați și interlocutori, între care amintesc câțiva: Wero, Răzvan Anton, Alex Rotea, Minitremu, Adrian Bojenoiu, Doru Taloș, Mădălina Dan, Oana Bolboacă, Andrei Ursu, Adriana Gheorghe, Andrei Dinu, Katia Pascariu, între alții, vă aștept la Teatrul Basca, pe 25.