„Am demarat proiectul Camera postpartum în anul 2020 înțelegând din propria experiență și din dialog cu alte mame că există o puternică disonanță între realitatea concretă și discursul general asupra maternității care stăpânește marea majoritate a canalelor de comunicare. Am dorit să-mi orientez munca artistică spre a cerceta în profunzime cauzele disfuncționalității pe care o resimt multe femei după naștere și spre a oferi modele alternative de raportare la acest rol, dar și de a umple un gol social suplinit în trecut de comunitate.

Dacă în procesul meu intim, camera postpartum a reprezentat spațiul fizic în care am petrecut primele luni din viața copilului meu, dar mai ales spațiul mental solitar în care am procesat această experiență, mi-am dorit ca în context artistic să o pot transforma într-un spațiu colectiv de procesare și susținere, ceea ce s-a și întâmplat, cu efecte la care am sperat doar timid și care au dat sens muncii mele voluntare.Camera postpartum a fost mai multe lucruri, simultan şi pe rând. A fost o cameră concretă dintr-un apartament de la etajul 7 în care am petrecut un timp destul de lung. A fost un spaţiu solitar în capul meu. A fost un spaţiu de suprapunere pentru mai multe camere, când am decis să invit alte mame, cu tot cu spaţiile din capul lor, pentru a vedea în ce fel spaţiile noastre pot să coexiste.

Din 2020 până acum, Camera postpartum a îmbrăcat diverse forme, păstrând acel scop principal de a fi un cadru de dialog pentru lucruri prea puţin dialogate. Camera postpartum se află acum la o oarecare distanţă faţă de mine, nu cât să pot să spun că am lăsat-o în spate, ci atât cât să mă pot uita la ea din alt unghi. În arcul de timp pe care am avut nevoie să îl fac din momentul prezent spre trecutul din camera de la etajul 7, m-am oprit într-o pădure. În ecosistemul pădurii în care se petrecea un vis recurent în nopţile postnatale m-am întors în ultimele şase luni, încercând să înţeleg din nou de ce intrarea în maternitate este de multe ori o negociere fină între intimitate şi izolare. În visul meu, prezenţa umană era întotdeauna acută. lumina dimineţii îmi place cel mai tare este o invitaţie de a păși în vis, de a vă întâlni cu fragmente din procesul meu şi de a duce dialogul mai departe.”



Ioana Hogman lucrează preponderent cu text, explorându-i caracterul performativ atât ca mediu de sine stătător, cât și în relație cu alte medii de exprimare, ca sunetul sau imaginea. Studiind Arta Actorului și Scriere dramatică la Universitatea de Arte din Târgu-Mureș, experiența ei este în mare parte specifică zonei teatrale. Cu toate acestea, practica ei din ultimii ani se orientează spre inițiative care folosesc instrumente din artele performative pentru a crea structuri alternative de dialog, întâlnire și experiment artistic. Este colaboratoare apropiată a spațiului Reactor, unde activează ca autoare, dramaturgă, mediatoare culturală și facilitatoare. În prezent este preocupată de testarea unor zone de lucru mai puțin familiare, păstrând constanta unui interes primordial pentru aspectul relațional al intersecțiilor de toate tipurile.

Este un colaborator apropiat al spațiului Reactor de creație și experiment, unde a lucrat la spectacolele Habituare, Interior-lumină și Îmi place sushi, a realizat video-eseul documentar re.adapt și facilitează, pe lângă alte ateliere, platforma de mediere culturală Framework. Ca autor sau dramaturg a colaborat și cu Teatrul Clasic Ioan Slavici Arad pentru spectacolul Insule, cu Teatrelli pentru seria de performance-uri unificate sub titlul Tranzacții și cu Teatrul Postnațional Interfonic cu câteva texte scurte. Alături de artistul Mihai Păcurar a realizat mai multe instalații audio-vizuale, iar în 2020 a demarat proiectul personal Camera postpartum, dezvoltat atât pe parte de cercetare, cât și prin ateliere, rezidențe și lucrări artistice.